A murit un personaj

-Alo?

-Alo, ati primit factura de gaz?

-Da, am primit-o.

-Noi n-am primit-o. Si oricum Ion n-o mai plateste.

-Aaa, pai…ce sa zic…

-N-o mai plateste c-o murit.

 Cand moare cineva, nu cineva teribil de important pentru tine dar cineva care totusi exista in viata ta, senzatia seamana cu cea de care esti lovita cand iti dai seama ca iubitul te inseala. Mai intai te surprinde un cutit in burta. In clipa doi ti se blocheaza gatul de la imposibilitatea inghitirii unor adevaruri iremediabile. Iar apoi, te impunge in inima rapid, te tot impunge, te impunge de fiecare data cand te gandesti. Si dupa opt ani de zile.

Langa noi statea un vagabond. Il chema Ion, noi ii spuneam Ioane. Fuma doua pachete pe zi. Ma intreb ce-ar zice, daca ar putea zice ceva, auzind ca il numesc vagabond. Probabil ca ar rade. Avea un ras sacadat si monoton, pe care il puteai auzi mai ales cand era beat. Daca te duceai jos la noi in pivnita, unde e spalatoria, puteai sa-l auzi injurandu-si femeia. Intodeauna termina fiecare propozitie cu acel ras sacadat: ‘he he he’.

-Vezi cutitul asta pe care-l am in mana, Ioane?, ii raspundea femeie-sa.

Si apoi el tacea.

 Nu m-am gandit niciodata inainte ca toti care au fost ajung sa isi aiba numele urmarit, de fiecare data cand sunt pomeniti dupa moarte, de cuvantul ‘candva’. A fost candva Ioane, am avut candva un vecin.

Ioane intodeauna a fost acolo. Cand cu duba, cand cu Dacia, cand fumand in umbra pe un scaun de birou in curte. Avea trei caini: Mitica, urmat de Dixie, urmata de Tita. Toti ma trezeau dimineata cu latratul. Prima mea amintire legata de Ioane era la poarta lui – el pusese mana pe niste pui de iepuri, sau poate de pisici, si ne lasa sa-i mangaiem. Mie mi-a fost teama.

Intr-o noapte de vara, am iesit pe balcon (pe acelasi balcon de pe care il vedeam pe Ioane furand visine din copacul din curtea noastra) si am inceput sa plang. Ma durea sufletului. Nu mai tin minte daca era din inima franta sau din tristete ca plec din Romania – in orice caz nu mi-am inchipuit ca m-ar auzi cineva. Urmatoarea data cand l-am intalnit pe strada, m-a pus sa-i promit ca nu mai plang. Mi se pare ca se legana usor, sau nu mai stiu exact.

 Ioane imi spunea ca sunt cea mai frumoasa fata de pe strada noastra. E drept ca eram singura tanara de pe strada noastra, restul persoanelor fiind de peste 60 de ani. El avea nasul rosu si rupt, ii se vedeau si coastele. Era un mare hotoman, ne furase totul din gradina, dar odata devenise erou – cand casa abandonata de pe cealalta parte a fost vandalizata, el a chemat politia.

Mi-am rascolit mintea, dupa socul initial, sa imi amintesc cand l-am vazut pentru ultima oara. Am gasit-o: era la sfarsitul vacantei. Urma sa plec. Iesisem pe usa intr-o dupa-masa fierbinte. El era asezat pe scaunul de birou la umbra, tragand din tigara. M-a intrebat ce fac.

-Peste putin plec.

-Iti pare rau, asa-i?

-Da.

-Vii tu aici intr-o zi. Aici e cel mai bine.

Ioane ma intelegea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s